love is sacrifice, they say

Ea e un trandafir... cu petalele fine, sîngerii, atît de frumos.. Te îmbată cu parfumul inocent şi te atrage în capcana lui... pînă cînd zăreşti rînd pe rînd ţepii tulpinii sale puternice. Dar îi laşi să te atingă, căci vrei să deţii frumuseţea lui. Şi apoi îl rupi şi îl pui în apă, dăruind toată firea sa de luptător frumos casei tale. Şi, învins, se ofileşte, iar tu rămîi cu spinii săi înfipţi adînc în inima ta. În fiecare din ei se află o parte din parfumul gingaşei plante, învăluindu-te. Tu nu simţi suferinţa şi moartea trandafirului; îl porţi în tine şi devii o parte din el cum a devenit el o parte din tine. Cu fiecare clipă, devine esenţa ta, pînă cînd, într-o zi, vezi că toţi vor să te atingă, să te rupă şi să fure mireasma ta ca nişte idioţi rătăciţi pe drumul către frumuseţe. Să te sacrifice.

Nu-i decît alb.

Mi-e dor de mine, fără tine
Cînd sunt.
Creşte-mi aripi!
Nu lăsa tăcerea să mă violeze,
Să-mi pulseze
Tutunatică
In plămîn.
Masa pe care scriu s-a speriat.
Simt cum îi bate inima de lemn.
Privesc flacăra ciopîrţită de aur,
Şi văd:
Nu-i decît alb
Pînă la roşu.
[...]
Cred în mine.
Ca să cred.
Poate-aşa-mi primesc ceaiul;
Pardon, raiul.
Te aştept.
N-am; şi încă pierd.
Sunt pe fundul aerului
Şi mă-nnec.
[...]
Linie fără de creion...
Ai venit.
În sfîrşit!
În sfîrşit ne-am născut
Şi sfîrşitu' se tot naşte-n noi...

Şi cum?

Cum faci să dureze ceva incredibil de plăcut?
Asta vrem noi să ştim; nu cum să trăim veşnic, ci cum să fim veşnic la fel de iubiţi şi preţuiţi, să fim veşnic îndrăgostiţi, să fim veşnic...la început. Un început veşnic. Un sărut veşnic cu pasiune veşnică, o îmbrăţişare veşnic caldă, un veşnic "te iubesc"sincer şi poate un orgasm veşnic. Nu poate. Sigur. Mai mult ca sigur.Mai mult ca veşnic.
Vrem veşnic să ne prefacem că atunci cînd aşteptăm veşnic iubirea veşnică ce nu există de fapt noi de fapt n-am aştepta ci am face ceva să 'rămînem în istorie'. Cică asta contează, să spui ceva ce mai apoi sa spună mîndrii alţii (doar că nu-ţi dai seama că ei nu dau un rahat pe cine a spus-o), să faci ceva 'bun', să inventezi poate ceva nou (deşi ştii prea bine, dar nu recunoşti, că evoluţia s-a născut pentru că ne era lene să facem totul ca înainte; cît mai puţin efort vezi-doamne...).
Poate zici că tu nu vrei să intri în istorie, tu vrei doar să faci bine pentru că aşa îi place la dumnezeu. O să-ţi zic că oricum o faci pentru tine ca să nu fii pedepsit, să nu ajungi în iad...unde veşnic vei suferi.
"Nu, nu vreau să sufăr!!!!"
Dar suferinţa e bună.
"Nu vreau, mă doare, nu-mi place!!"
Asumă-ţi responsabilitatea. Esti pueril.
E bine. Aş minţi dacă aş spune că nu e. Toţi suntem puerili. Sentimentele pe baza cărora acţionează copiii sunt exact acelea pe baza cărora acţionează şi adulţii, doar că ei le maschează prin morală. Aş schimba lumea... pentru că e proastă, trăieşte aiurea, nu ştie, nu vede...ce văd eu. Aş schimba-o pentru că atunci toţi ar vedea ce văd eu şi atunci toţi m-ar înţelege şi... poate m-ar iubi. Poate ar tînji cu toţii să-mi audă cuvintele şi ar visa mai apoi cu toţii să mă deţină pentru că sunt atît de preţioasă şi unică şi nesfîrşită (acum mă iau de propriile puerilisme). Deşi toţi suntem aşa, dar nu vrem să lăsăm să se vadă, punem pseudolimite sufletului nostru. Dar nu v-aş învăţa şi asta pentru că dup-aia toţi aţi fi speciali şi eu n-as mai conta. Aşa fac oamenii. Reţin ideea, uită numele. Întotdeauna. Şi-o asumă.

Deci CUM să obţin iubirea perfectă? Ce să fac pentru ea? Cîte fapte bune, cîte cuvinte impresionante, cîte farduri, cîte compromisuri, cîtă aşteptare? Nu. Ar trebui sa intreb DE CE? Pentru că asta sunt de fapt. Asta e esenţa umană. Dorinţa de a fi iubit. Care nu-i totuna cu dorinţa de a fi apreciat-unic-original-primul-cel mai...singurul, pentru că.. individual. Separat. Diferit. Limite. Care ne despart. Iubirea nu poate să aibă limite.
DE CE ne impunem limite în căutarea infinitului? N-avem cum să-l gasim aşa. Cercuri, cercuri...gînduri. Scriu grăbită ca să ţin pasul cu cîte unul din 100 pe secundă. Vorbesc degeaba...? Poate cîndva cineva va citi. Va ţine minte ideea şi va uita numele. Dar numele nu contează, ci persoana, iar persoana, persoana este gîndurile acestea.. care devin idee. Eu sunt în cuvinte şi dacă acela care va citi va spune cuvintele mele eu voi fi pe buzele lui. Anonima.

Dacă ar fi să scriu ceva

Dacă ar fi să scriu ceva acuma ar fi un mare amalgam de înjurături deznădăjduite care nu ar încăpea pe ecran. An endless train of "fuckin shit I hate this I feel like shit god damn it why why FUUCK" care pînă la urmă ar fi un text gol de orice meaning. Un text menit ca prin cuvintele lui să se comporte de parcă durerea mea ar avea forţă, de parcă ar fi periculoasă, gălăgioasă, de parcă cineva s'ar putea împiedica de ea cînd trece pe lîngă mine sau să'i fie imposibil să n'o vadă, ca pe o aură imensă, o flacără neagră care arde din mine şi explodează constant.. Dar nu. 

Eu nu sunt strigătul acela de durere care te trezeşte noaptea şi pt care te simţi cumva obligat să acţionezi. 

Eu sunt, în momentul ăsta, doar tristeţea aceea care şopteşte dinăuntrul liniştii..

Ştii tu, ca atunci cînd eşti singur într'o sală de aşteptare a unui spital şi nu auzi niciun om, nicio muscă, nimic, cînd totul în jurul tău e mort şi rece, şi nu poţi pleca pt că trebuie să aştepţi. Eu sunt vocea aia din capul tău care zice "nu'mi place aici. e trist. e ciudat. mă simt singur.."

"sunt singur."

Vocea aia din capul tău care uneori te îngrozeşte cu feelingul ăla spontan şi puternic că tu chiar eşti singur, oricîţi oameni ai avea în jurul tău. Vocea aia din cauza căreia trebuie să stai mereu în prezenţa cuiva, să vorbeşti mereu ca să nu cumva să fie linişte şi să o auzi. Să te zbaţi să te minţi că contezi, că nu eşti un nimic fără culoare, că tu nu faci parte din nimicul ăsta dezolant.

Eram cîndva o rază de soare care cădea peste cearceafurile astea şi le dădea magie. Viaţă. Deveneau din cearceafuri un loc unde se întîmplă poveşti, unde se creează amintiri, unde se visează, unde se face dragoste.

Acum, parcă m'am pierdut în ele. M'am surpat molecular în materialul ăsta îmbîcsit, I fused with it, am devenit o parte din el, veche, murdară, rece şi moartă. Vreau să mă ridic dar nu mai pot. Vreau să îmi pese dar nu mai am o minte destul de clară ca să mă gîndesc măcar. Vreau să fac iar lumină, şi căldură dar locul ăsta e o ruină.

What am I? Certainly not a phoenix god damn it.. 

Ia nişte timp.

Diferenţa între maturitate şi imaturitate constă în cît de mult îţi place să dormi.
Ceea ce spune ceva despre tine. Îţi spune că, atunci cînd erai copil, fiecare moment conta. Fiecare moment ştiai tu inconştient că e unic şi preţios, şi nu vroiai să dormi, pentru că somnul era, literalmente, o pierdere de timp. Preferai poate să stai pup pe hol şi să te uiţi prin gaura cheii la televizorul de la ai tăi din cameră, sau să te bagi sub dună cu o carte şi ceva lanternă de jucărie, sau poate pur şi simplu să visezi cu ochii deschişi la cît de frumoasă ar putea fi viaţa ta cînd creşti.
Nu te-ai gîndit că, poate, atunci cînd creşti mare o să fii prea obosit ca să îţi mai aminteşti la cîte visai, prea obosit ca să te bucuri de ceea ce ai oricum, prea obosit ca să mai ai timp de tine însuţi.

O să vii acasă de la lucru, o să te pui în pat ca şi cum cel mai mare vis al tău şi-a redus culorile la întunericul din pleoape; patul tău, cîndva plin de pene moi de îngeri, plăpumi protectoare şi perini desenate cu vise, acum doar o suprafaţă verticală cu o pătură, a luat locul prinţului pe cal alb.
Doar că nu e un prinţ, e doar un pierde-vară care te minte în fiecare zi, şi tu eşti orb, ca în orice dragoste.
Deşi ştii că în nicio dimineaţă nu vei fi mai fericit, îi crezi cearşafurile îmboţite cînd îţi spune că mîine va fi totul ok.

Dar cel mai rău e că, acum că te-ai maturizat, nu mai trăieşti nici cînd eşti treaz. Zilele trec pe lîngă tine în timp ce te lupţi să te convingi că merită să faci ce fac toţi; să pierzi ani, sănătate şi speranţă alergînd după bani.. că doar, aşa ţi'a spus toată lumea: fără ei nu se poate.
Trebuie.
Îţi spun cu tristeţe că, dacă nu te opreşti, o să cîştigi. O să te convingi, şi o să te împingi pe tine la o parte, în favoarea unui duh leşinat al nimănui şi al tuturor, un copil al speranţei născută din frică, care tremură de frig acolo în tine, şi tu nu poţi fi destul de egoist să nu încerci să îl încălzeşti - cu cîte-un compromis, cu cîte-o promisiune, cu cîte-o minciună... Doar că nu poţi pentru că în tine e frig.

Care e soluţia? Nici una.

Dar poţi măcar să încerci să te mai bucuri uneori de timp. Să îl mai vezi pe omul de lîngă tine care mai demult avea privirea clară, şi ochii mari şi iubitori, şi să încerci să mai freci pe ei ca să strălucească iar. Poate prinzi o scînteie. Poate chiar două; poate chiar ceva speranţă adevărată.
Îţi rămîne, să te mai uiţi cîteodată în oglindă, şi să tragi de tine ca să ai voinţa să te priveşti iar cu nerăbdare.. îţi aminteşti?.. Erai îndrăgostită.. Erai frumoasă..
E încă acolo, totul.


Eu una, mai încerc să mă întorc în lumina aia portocalie, caldă şi de basm a amintirilor de copil. Mai merg uneori pe la colţ de stradă să mă întîlnesc cu dealerii mei de timp, şi mai zîmbesc cînd îi văd jucîndu-se între ei în loc să stea să butoneze pe telefonul lor mişto, sau să rămînă acasă, pe comp. Şi ei se împuţinează, dar încă mai dau lumină fiecărui obiect pe care-l privesc.
- Ia o pungă de pernuţe Viva.
Unii mă privesc cu scîrbă - ai lor îşi permit să le ia aşa ceva zilnic. Dar alţii mă privesc cu bucuria cu care o priveam eu pe buni, cînd mergeam cu ea jos la gheretă şi îmi lua o napolitană, o dată pe săptămînă..
"Ia nişte timp",îmi şoptesc parcă prin zîmbetul lor.
Şi eu mă simt mai nouă. Mai portocalie. Parcă zîmbesc..
Mai bine.

Iubire de vară

Iubirea s-a născut în soare.
Ploua cu raze de la îngeri,
Ce ne tăiau pînă la sînge
Şi se aşterneau uşoare.

Aveam amîndoi
Cîte un zîmbet mort pe buze
Şi tot schimbam pe-autobuze
Şi pe ploi.

Priveam spre teamă.Teama
Ne privea înapoi.
În camere goale, stăm goi,
Încercînd să ne dăm seama.

Ne-am apropiat.

Între noi, aerul s-a contractat.
S-a-ncălzit,
Şi-ntre buzele lipite, a clipit,
Şi s-a creat.

Doar o formă de lumină,
Printre buze ondulată,
Ca un ADN de lată,
Numai ea a fost de vină.

Printre coarde de suspine,
Transpiraţie, zgîrieturi
Ţipete, tremurături
Te-am lăsat în mine.

Ne-am iubit.

Şi tu m-ai injectat cu frica ta
Iar eu te-am sărutat cu-a mea.

Mîna ta s-a-ntins să m-alinte;
Ne-am mîngîiat
Şi ne-am uscat
Ca razele de soare pe morminte.

S-a născut iubirea.
Şi ea curgea.

Mi-am pierdut umanitatea-n tine
Şi-acum nu mai pot pleca.

Am crezut că-mi va fi bine.

Şi aşa era.

Postarea cu Ghilimele

Sunt trei tipuri de nebuni:

Ăia cu boli mentale, care încearcă să te convingă că nu-s nebuni, ştii tu, care se uită la tine ca nişte extratereştrii şi parcă îţi citesc inconştientu' pe limba turnului Babel; apoi ăia care se laudă toată ziua că îs nebuni pt că au tupeu să se ducă la magazinu de carne şi să întrebe dacă e stricată carnea, şi să zîmbească ca nişte idioţi cînd te ţi se strică faţa privindu-i; şi, în final, ăia 'normali', care fac totul cum le cere societatea, îşi reprimă natura umană şi dorinţele înscrise în propriul sînge. Nebunia ultimilor e cea mai rea formă de nebunie, pentru că sunt mîndrii de asta.
E o nebunie unanim acceptată. E ok să te prefaci că nu ai nimic 'ciudat' în cap, că vrei doar bani şi apreciere pentru ceva ce nu eşti, şi apoi la sfîrşitu vieţii să realizezi că ai fost un cretin. E perfect normal să pierzi zeci de ani fără să te întrebi ce dracu' vrei de fapt şi apoi să îţi plîngi de milă şi să ceri admiraţie şi iubire. Ba chiar vei fi considerat ceva înţelept pentru că atunci ai dreptu să gîndeşti.

În schimb, dacă îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei, dacă spui ce gîndeşti şi adevărul pe care ajungi să îl vezi şi să îl crezi, eşti prost, naiv, rău, nebun, scandalos prin existenţă - lumea te va respinge, nu-ţi va da nicio şansă. Va trebui să găseşti pe cineva la fel de 'nebun' ca tine care să te înţeleagă şi să te accepte, ca să-ţi dai seama că n-ai nevoie de nimeni ca să te crezi.

Aşa că nu te refugiezi în muzică - te pierzi în ea şi ea în tine; nu faci nimic gen să mergi la facultate sau lucru - dar eşti mai fericit ca orice om 'normal'; n-ai bani şi uiţi să îi cauţi; nu te iubeşti, dar iubeşti faptul că eşti conştient că nu eşti perfect; iubeşti, dar nu pe cineva, ci culorile, sunetele, gusturile, natura şi acele cîteva chestii total stupide şi inconştiente din persoana de lîngă tine; îţi plîngi de milă - că nu poţi ca şi om să ajungi la adevărul suprem şi la fericirea supremă; faci dragoste cu dumnezeu tot la două săptămîni, dar foloseşti prezervativ;  maică-ta urlă la tine că eşti inutil şi tu o priveşti atît de indiferent încît nici nu te simţi superior. Într-un final singurul tău stres e efortul de a-ţi înfige nonşalant forfecuţa cu care îţi decupezi filtrele în ochii casieriţei aia tînără (dar cu vreo 10 ani mai 'mare' ca tine) de la Kaufland, ca să scobeşti de acolo boala care a orbit-o şi pe ea ca pe întreaga populaţie umană.

Într-un final te resemnezi şi devii.. albastru.
Devii lichid, şi te strecori pe stradă ca o şopîrlă cu solzi strălucitori, scuipînd la fiecare pas cîte puţin antibiotic parfumat cu frumuseţe. Lumina nu mai fuge de tine şi tu te joci mîţa-prinsa printre moleculele ei. Şi ei te privesc cu aceeaşi ochi bolnavi şi nebuni, şi tu nu mai vrei să le dai vreo valoare. "Ce vrei, tocmai ţi-am scuipat şi ţie o doză de antibiotic în ochi! Uită-te după ce te-ai vindecat."

Şi vorbeşti iar cu mintea ta, şi ea nu mai zice decît un puternic şi entuziast.. :
"Dance, motherfucker! It's a nice day."
Şi tu te duci pe pulă.

Trepalium - Sick boogie murder