Postarea cu Ghilimele

Sunt trei tipuri de nebuni:

Ăia cu boli mentale, care încearcă să te convingă că nu-s nebuni, ştii tu, care se uită la tine ca nişte extratereştrii şi parcă îţi citesc inconştientu' pe limba turnului Babel; apoi ăia care se laudă toată ziua că îs nebuni pt că au tupeu să se ducă la magazinu de carne şi să întrebe dacă e stricată carnea, şi să zîmbească ca nişte idioţi cînd te ţi se strică faţa privindu-i; şi, în final, ăia 'normali', care fac totul cum le cere societatea, îşi reprimă natura umană şi dorinţele înscrise în propriul sînge. Nebunia ultimilor e cea mai rea formă de nebunie, pentru că sunt mîndrii de asta.
E o nebunie unanim acceptată. E ok să te prefaci că nu ai nimic 'ciudat' în cap, că vrei doar bani şi apreciere pentru ceva ce nu eşti, şi apoi la sfîrşitu vieţii să realizezi că ai fost un cretin. E perfect normal să pierzi zeci de ani fără să te întrebi ce dracu' vrei de fapt şi apoi să îţi plîngi de milă şi să ceri admiraţie şi iubire. Ba chiar vei fi considerat ceva înţelept pentru că atunci ai dreptu să gîndeşti.

În schimb, dacă îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei, dacă spui ce gîndeşti şi adevărul pe care ajungi să îl vezi şi să îl crezi, eşti prost, naiv, rău, nebun, scandalos prin existenţă - lumea te va respinge, nu-ţi va da nicio şansă. Va trebui să găseşti pe cineva la fel de 'nebun' ca tine care să te înţeleagă şi să te accepte, ca să-ţi dai seama că n-ai nevoie de nimeni ca să te crezi.

Aşa că nu te refugiezi în muzică - te pierzi în ea şi ea în tine; nu faci nimic gen să mergi la facultate sau lucru - dar eşti mai fericit ca orice om 'normal'; n-ai bani şi uiţi să îi cauţi; nu te iubeşti, dar iubeşti faptul că eşti conştient că nu eşti perfect; iubeşti, dar nu pe cineva, ci culorile, sunetele, gusturile, natura şi acele cîteva chestii total stupide şi inconştiente din persoana de lîngă tine; îţi plîngi de milă - că nu poţi ca şi om să ajungi la adevărul suprem şi la fericirea supremă; faci dragoste cu dumnezeu tot la două săptămîni, dar foloseşti prezervativ;  maică-ta urlă la tine că eşti inutil şi tu o priveşti atît de indiferent încît nici nu te simţi superior. Într-un final singurul tău stres e efortul de a-ţi înfige nonşalant forfecuţa cu care îţi decupezi filtrele în ochii casieriţei aia tînără (dar cu vreo 10 ani mai 'mare' ca tine) de la Kaufland, ca să scobeşti de acolo boala care a orbit-o şi pe ea ca pe întreaga populaţie umană.

Într-un final te resemnezi şi devii.. albastru.
Devii lichid, şi te strecori pe stradă ca o şopîrlă cu solzi strălucitori, scuipînd la fiecare pas cîte puţin antibiotic parfumat cu frumuseţe. Lumina nu mai fuge de tine şi tu te joci mîţa-prinsa printre moleculele ei. Şi ei te privesc cu aceeaşi ochi bolnavi şi nebuni, şi tu nu mai vrei să le dai vreo valoare. "Ce vrei, tocmai ţi-am scuipat şi ţie o doză de antibiotic în ochi! Uită-te după ce te-ai vindecat."

Şi vorbeşti iar cu mintea ta, şi ea nu mai zice decît un puternic şi entuziast.. :
"Dance, motherfucker! It's a nice day."
Şi tu te duci pe pulă.

Trepalium - Sick boogie murder