Ia nişte timp.

Diferenţa între maturitate şi imaturitate constă în cît de mult îţi place să dormi.
Ceea ce spune ceva despre tine. Îţi spune că, atunci cînd erai copil, fiecare moment conta. Fiecare moment ştiai tu inconştient că e unic şi preţios, şi nu vroiai să dormi, pentru că somnul era, literalmente, o pierdere de timp. Preferai poate să stai pup pe hol şi să te uiţi prin gaura cheii la televizorul de la ai tăi din cameră, sau să te bagi sub dună cu o carte şi ceva lanternă de jucărie, sau poate pur şi simplu să visezi cu ochii deschişi la cît de frumoasă ar putea fi viaţa ta cînd creşti.
Nu te-ai gîndit că, poate, atunci cînd creşti mare o să fii prea obosit ca să îţi mai aminteşti la cîte visai, prea obosit ca să te bucuri de ceea ce ai oricum, prea obosit ca să mai ai timp de tine însuţi.

O să vii acasă de la lucru, o să te pui în pat ca şi cum cel mai mare vis al tău şi-a redus culorile la întunericul din pleoape; patul tău, cîndva plin de pene moi de îngeri, plăpumi protectoare şi perini desenate cu vise, acum doar o suprafaţă verticală cu o pătură, a luat locul prinţului pe cal alb.
Doar că nu e un prinţ, e doar un pierde-vară care te minte în fiecare zi, şi tu eşti orb, ca în orice dragoste.
Deşi ştii că în nicio dimineaţă nu vei fi mai fericit, îi crezi cearşafurile îmboţite cînd îţi spune că mîine va fi totul ok.

Dar cel mai rău e că, acum că te-ai maturizat, nu mai trăieşti nici cînd eşti treaz. Zilele trec pe lîngă tine în timp ce te lupţi să te convingi că merită să faci ce fac toţi; să pierzi ani, sănătate şi speranţă alergînd după bani.. că doar, aşa ţi'a spus toată lumea: fără ei nu se poate.
Trebuie.
Îţi spun cu tristeţe că, dacă nu te opreşti, o să cîştigi. O să te convingi, şi o să te împingi pe tine la o parte, în favoarea unui duh leşinat al nimănui şi al tuturor, un copil al speranţei născută din frică, care tremură de frig acolo în tine, şi tu nu poţi fi destul de egoist să nu încerci să îl încălzeşti - cu cîte-un compromis, cu cîte-o promisiune, cu cîte-o minciună... Doar că nu poţi pentru că în tine e frig.

Care e soluţia? Nici una.

Dar poţi măcar să încerci să te mai bucuri uneori de timp. Să îl mai vezi pe omul de lîngă tine care mai demult avea privirea clară, şi ochii mari şi iubitori, şi să încerci să mai freci pe ei ca să strălucească iar. Poate prinzi o scînteie. Poate chiar două; poate chiar ceva speranţă adevărată.
Îţi rămîne, să te mai uiţi cîteodată în oglindă, şi să tragi de tine ca să ai voinţa să te priveşti iar cu nerăbdare.. îţi aminteşti?.. Erai îndrăgostită.. Erai frumoasă..
E încă acolo, totul.


Eu una, mai încerc să mă întorc în lumina aia portocalie, caldă şi de basm a amintirilor de copil. Mai merg uneori pe la colţ de stradă să mă întîlnesc cu dealerii mei de timp, şi mai zîmbesc cînd îi văd jucîndu-se între ei în loc să stea să butoneze pe telefonul lor mişto, sau să rămînă acasă, pe comp. Şi ei se împuţinează, dar încă mai dau lumină fiecărui obiect pe care-l privesc.
- Ia o pungă de pernuţe Viva.
Unii mă privesc cu scîrbă - ai lor îşi permit să le ia aşa ceva zilnic. Dar alţii mă privesc cu bucuria cu care o priveam eu pe buni, cînd mergeam cu ea jos la gheretă şi îmi lua o napolitană, o dată pe săptămînă..
"Ia nişte timp",îmi şoptesc parcă prin zîmbetul lor.
Şi eu mă simt mai nouă. Mai portocalie. Parcă zîmbesc..
Mai bine.