love is sacrifice, they say

Ea e un trandafir... cu petalele fine, sîngerii, atît de frumos.. Te îmbată cu parfumul inocent şi te atrage în capcana lui... pînă cînd zăreşti rînd pe rînd ţepii tulpinii sale puternice. Dar îi laşi să te atingă, căci vrei să deţii frumuseţea lui. Şi apoi îl rupi şi îl pui în apă, dăruind toată firea sa de luptător frumos casei tale. Şi, învins, se ofileşte, iar tu rămîi cu spinii săi înfipţi adînc în inima ta. În fiecare din ei se află o parte din parfumul gingaşei plante, învăluindu-te. Tu nu simţi suferinţa şi moartea trandafirului; îl porţi în tine şi devii o parte din el cum a devenit el o parte din tine. Cu fiecare clipă, devine esenţa ta, pînă cînd, într-o zi, vezi că toţi vor să te atingă, să te rupă şi să fure mireasma ta ca nişte idioţi rătăciţi pe drumul către frumuseţe. Să te sacrifice.

Nu-i decît alb.

Mi-e dor de mine, fără tine
Cînd sunt.
Creşte-mi aripi!
Nu lăsa tăcerea să mă violeze,
Să-mi pulseze
Tutunatică
In plămîn.
Masa pe care scriu s-a speriat.
Simt cum îi bate inima de lemn.
Privesc flacăra ciopîrţită de aur,
Şi văd:
Nu-i decît alb
Pînă la roşu.
[...]
Cred în mine.
Ca să cred.
Poate-aşa-mi primesc ceaiul;
Pardon, raiul.
Te aştept.
N-am; şi încă pierd.
Sunt pe fundul aerului
Şi mă-nnec.
[...]
Linie fără de creion...
Ai venit.
În sfîrşit!
În sfîrşit ne-am născut
Şi sfîrşitu' se tot naşte-n noi...

Şi cum?

Cum faci să dureze ceva incredibil de plăcut?
Asta vrem noi să ştim; nu cum să trăim veşnic, ci cum să fim veşnic la fel de iubiţi şi preţuiţi, să fim veşnic îndrăgostiţi, să fim veşnic...la început. Un început veşnic. Un sărut veşnic cu pasiune veşnică, o îmbrăţişare veşnic caldă, un veşnic "te iubesc"sincer şi poate un orgasm veşnic. Nu poate. Sigur. Mai mult ca sigur.Mai mult ca veşnic.
Vrem veşnic să ne prefacem că atunci cînd aşteptăm veşnic iubirea veşnică ce nu există de fapt noi de fapt n-am aştepta ci am face ceva să 'rămînem în istorie'. Cică asta contează, să spui ceva ce mai apoi sa spună mîndrii alţii (doar că nu-ţi dai seama că ei nu dau un rahat pe cine a spus-o), să faci ceva 'bun', să inventezi poate ceva nou (deşi ştii prea bine, dar nu recunoşti, că evoluţia s-a născut pentru că ne era lene să facem totul ca înainte; cît mai puţin efort vezi-doamne...).
Poate zici că tu nu vrei să intri în istorie, tu vrei doar să faci bine pentru că aşa îi place la dumnezeu. O să-ţi zic că oricum o faci pentru tine ca să nu fii pedepsit, să nu ajungi în iad...unde veşnic vei suferi.
"Nu, nu vreau să sufăr!!!!"
Dar suferinţa e bună.
"Nu vreau, mă doare, nu-mi place!!"
Asumă-ţi responsabilitatea. Esti pueril.
E bine. Aş minţi dacă aş spune că nu e. Toţi suntem puerili. Sentimentele pe baza cărora acţionează copiii sunt exact acelea pe baza cărora acţionează şi adulţii, doar că ei le maschează prin morală. Aş schimba lumea... pentru că e proastă, trăieşte aiurea, nu ştie, nu vede...ce văd eu. Aş schimba-o pentru că atunci toţi ar vedea ce văd eu şi atunci toţi m-ar înţelege şi... poate m-ar iubi. Poate ar tînji cu toţii să-mi audă cuvintele şi ar visa mai apoi cu toţii să mă deţină pentru că sunt atît de preţioasă şi unică şi nesfîrşită (acum mă iau de propriile puerilisme). Deşi toţi suntem aşa, dar nu vrem să lăsăm să se vadă, punem pseudolimite sufletului nostru. Dar nu v-aş învăţa şi asta pentru că dup-aia toţi aţi fi speciali şi eu n-as mai conta. Aşa fac oamenii. Reţin ideea, uită numele. Întotdeauna. Şi-o asumă.

Deci CUM să obţin iubirea perfectă? Ce să fac pentru ea? Cîte fapte bune, cîte cuvinte impresionante, cîte farduri, cîte compromisuri, cîtă aşteptare? Nu. Ar trebui sa intreb DE CE? Pentru că asta sunt de fapt. Asta e esenţa umană. Dorinţa de a fi iubit. Care nu-i totuna cu dorinţa de a fi apreciat-unic-original-primul-cel mai...singurul, pentru că.. individual. Separat. Diferit. Limite. Care ne despart. Iubirea nu poate să aibă limite.
DE CE ne impunem limite în căutarea infinitului? N-avem cum să-l gasim aşa. Cercuri, cercuri...gînduri. Scriu grăbită ca să ţin pasul cu cîte unul din 100 pe secundă. Vorbesc degeaba...? Poate cîndva cineva va citi. Va ţine minte ideea şi va uita numele. Dar numele nu contează, ci persoana, iar persoana, persoana este gîndurile acestea.. care devin idee. Eu sunt în cuvinte şi dacă acela care va citi va spune cuvintele mele eu voi fi pe buzele lui. Anonima.

Dacă ar fi să scriu ceva

Dacă ar fi să scriu ceva acuma ar fi un mare amalgam de înjurături deznădăjduite care nu ar încăpea pe ecran. An endless train of "fuckin shit I hate this I feel like shit god damn it why why FUUCK" care pînă la urmă ar fi un text gol de orice meaning. Un text menit ca prin cuvintele lui să se comporte de parcă durerea mea ar avea forţă, de parcă ar fi periculoasă, gălăgioasă, de parcă cineva s'ar putea împiedica de ea cînd trece pe lîngă mine sau să'i fie imposibil să n'o vadă, ca pe o aură imensă, o flacără neagră care arde din mine şi explodează constant.. Dar nu. 

Eu nu sunt strigătul acela de durere care te trezeşte noaptea şi pt care te simţi cumva obligat să acţionezi. 

Eu sunt, în momentul ăsta, doar tristeţea aceea care şopteşte dinăuntrul liniştii..

Ştii tu, ca atunci cînd eşti singur într'o sală de aşteptare a unui spital şi nu auzi niciun om, nicio muscă, nimic, cînd totul în jurul tău e mort şi rece, şi nu poţi pleca pt că trebuie să aştepţi. Eu sunt vocea aia din capul tău care zice "nu'mi place aici. e trist. e ciudat. mă simt singur.."

"sunt singur."

Vocea aia din capul tău care uneori te îngrozeşte cu feelingul ăla spontan şi puternic că tu chiar eşti singur, oricîţi oameni ai avea în jurul tău. Vocea aia din cauza căreia trebuie să stai mereu în prezenţa cuiva, să vorbeşti mereu ca să nu cumva să fie linişte şi să o auzi. Să te zbaţi să te minţi că contezi, că nu eşti un nimic fără culoare, că tu nu faci parte din nimicul ăsta dezolant.

Eram cîndva o rază de soare care cădea peste cearceafurile astea şi le dădea magie. Viaţă. Deveneau din cearceafuri un loc unde se întîmplă poveşti, unde se creează amintiri, unde se visează, unde se face dragoste.

Acum, parcă m'am pierdut în ele. M'am surpat molecular în materialul ăsta îmbîcsit, I fused with it, am devenit o parte din el, veche, murdară, rece şi moartă. Vreau să mă ridic dar nu mai pot. Vreau să îmi pese dar nu mai am o minte destul de clară ca să mă gîndesc măcar. Vreau să fac iar lumină, şi căldură dar locul ăsta e o ruină.

What am I? Certainly not a phoenix god damn it..