Eu nu sunt strigătul acela de durere care te trezeşte noaptea şi pt care te simţi cumva obligat să acţionezi.
Eu sunt, în momentul ăsta, doar tristeţea aceea care şopteşte dinăuntrul liniştii..
Ştii tu, ca atunci cînd eşti singur într'o sală de aşteptare a unui spital şi nu auzi niciun om, nicio muscă, nimic, cînd totul în jurul tău e mort şi rece, şi nu poţi pleca pt că trebuie să aştepţi. Eu sunt vocea aia din capul tău care zice "nu'mi place aici. e trist. e ciudat. mă simt singur.."
"sunt singur."
Vocea aia din capul tău care uneori te îngrozeşte cu feelingul ăla spontan şi puternic că tu chiar eşti singur, oricîţi oameni ai avea în jurul tău. Vocea aia din cauza căreia trebuie să stai mereu în prezenţa cuiva, să vorbeşti mereu ca să nu cumva să fie linişte şi să o auzi. Să te zbaţi să te minţi că contezi, că nu eşti un nimic fără culoare, că tu nu faci parte din nimicul ăsta dezolant.
Eram cîndva o rază de soare care cădea peste cearceafurile astea şi le dădea magie. Viaţă. Deveneau din cearceafuri un loc unde se întîmplă poveşti, unde se creează amintiri, unde se visează, unde se face dragoste.
Acum, parcă m'am pierdut în ele. M'am surpat molecular în materialul ăsta îmbîcsit, I fused with it, am devenit o parte din el, veche, murdară, rece şi moartă. Vreau să mă ridic dar nu mai pot. Vreau să îmi pese dar nu mai am o minte destul de clară ca să mă gîndesc măcar. Vreau să fac iar lumină, şi căldură dar locul ăsta e o ruină.
What am I? Certainly not a phoenix god damn it..
