Şi cum?

Cum faci să dureze ceva incredibil de plăcut?
Asta vrem noi să ştim; nu cum să trăim veşnic, ci cum să fim veşnic la fel de iubiţi şi preţuiţi, să fim veşnic îndrăgostiţi, să fim veşnic...la început. Un început veşnic. Un sărut veşnic cu pasiune veşnică, o îmbrăţişare veşnic caldă, un veşnic "te iubesc"sincer şi poate un orgasm veşnic. Nu poate. Sigur. Mai mult ca sigur.Mai mult ca veşnic.
Vrem veşnic să ne prefacem că atunci cînd aşteptăm veşnic iubirea veşnică ce nu există de fapt noi de fapt n-am aştepta ci am face ceva să 'rămînem în istorie'. Cică asta contează, să spui ceva ce mai apoi sa spună mîndrii alţii (doar că nu-ţi dai seama că ei nu dau un rahat pe cine a spus-o), să faci ceva 'bun', să inventezi poate ceva nou (deşi ştii prea bine, dar nu recunoşti, că evoluţia s-a născut pentru că ne era lene să facem totul ca înainte; cît mai puţin efort vezi-doamne...).
Poate zici că tu nu vrei să intri în istorie, tu vrei doar să faci bine pentru că aşa îi place la dumnezeu. O să-ţi zic că oricum o faci pentru tine ca să nu fii pedepsit, să nu ajungi în iad...unde veşnic vei suferi.
"Nu, nu vreau să sufăr!!!!"
Dar suferinţa e bună.
"Nu vreau, mă doare, nu-mi place!!"
Asumă-ţi responsabilitatea. Esti pueril.
E bine. Aş minţi dacă aş spune că nu e. Toţi suntem puerili. Sentimentele pe baza cărora acţionează copiii sunt exact acelea pe baza cărora acţionează şi adulţii, doar că ei le maschează prin morală. Aş schimba lumea... pentru că e proastă, trăieşte aiurea, nu ştie, nu vede...ce văd eu. Aş schimba-o pentru că atunci toţi ar vedea ce văd eu şi atunci toţi m-ar înţelege şi... poate m-ar iubi. Poate ar tînji cu toţii să-mi audă cuvintele şi ar visa mai apoi cu toţii să mă deţină pentru că sunt atît de preţioasă şi unică şi nesfîrşită (acum mă iau de propriile puerilisme). Deşi toţi suntem aşa, dar nu vrem să lăsăm să se vadă, punem pseudolimite sufletului nostru. Dar nu v-aş învăţa şi asta pentru că dup-aia toţi aţi fi speciali şi eu n-as mai conta. Aşa fac oamenii. Reţin ideea, uită numele. Întotdeauna. Şi-o asumă.

Deci CUM să obţin iubirea perfectă? Ce să fac pentru ea? Cîte fapte bune, cîte cuvinte impresionante, cîte farduri, cîte compromisuri, cîtă aşteptare? Nu. Ar trebui sa intreb DE CE? Pentru că asta sunt de fapt. Asta e esenţa umană. Dorinţa de a fi iubit. Care nu-i totuna cu dorinţa de a fi apreciat-unic-original-primul-cel mai...singurul, pentru că.. individual. Separat. Diferit. Limite. Care ne despart. Iubirea nu poate să aibă limite.
DE CE ne impunem limite în căutarea infinitului? N-avem cum să-l gasim aşa. Cercuri, cercuri...gînduri. Scriu grăbită ca să ţin pasul cu cîte unul din 100 pe secundă. Vorbesc degeaba...? Poate cîndva cineva va citi. Va ţine minte ideea şi va uita numele. Dar numele nu contează, ci persoana, iar persoana, persoana este gîndurile acestea.. care devin idee. Eu sunt în cuvinte şi dacă acela care va citi va spune cuvintele mele eu voi fi pe buzele lui. Anonima.